Stiri, articole, comunicate
2058 vizite

Chelneri in Italia. De ce nu vor sa se intoarca in Romania

Unde greșim: patronii sunt lacomi, statul are legi absurde, iar clientul român e mitocan când se vede în restaurant

undefined

 

Am atins o coardă sensibilă cu articolul din iunie, în care mai mulți oameni din industria ospitalității din București se plângeau că românii nu mai vor la munca de jos, că nu găsesc chelneri, ospătari, bucătari, și se îngrozeau că vine iar vara când le fug la mare și ăia puțini pe care-i au. Unii mi-au scris, pe bună dreptate, că nu e corect să dau doar versiunea patronală, că au și chelnerii sentimentele lor rănite în relația asta, că nu degeaba or fi plecat așa mulți prin țările în care bacșișul e mai gras.

Așa că m-am gândit să vă povestesc despre doi chelneri pe care i-am cunoscut vara asta în Italia, unde am ajuns și eu cu familia pentru prima dată.

În primul rând o remarcă turistică: n-a fost zi în care să nu dăm peste un lucrător român în Italia. Asta m-a făcut să-l cred pe D., care susține că majoritatea chelnerilor străini din peninsulă sunt români.

 

Bacșișul nu te ajută să iei credit

N. lucra într-o cârciumă mică dar căutată din Roma. Ne-a servit inițial în engleză, dar a dat-o rapid în moldovenească atunci când ne-a auzit vorbind între noi. N. era nevorbit, așa că și-a vărsat cam tot oful la masa noastră, până la nota de plată.

Zicea că ospătărise și în România, dar plecase nemulțumit de multe, și în principal de salariu. 1200 de lei în mână și restul din bacșișuri. O vreme a fost bine, că bacșișul era gras în Centrul Istoric din București, iar câștigul neimpozitat oricui îi place.

Când să se însoare, însă, și-a dat seama că bacșișul ăla gras nu poate fi declarat la bancă, iar casă fără credit nu-și permite oricine. Când i-a cerut patronului salariu pe cartea de muncă a auzit că mai sunt și alții la ușa cârciumii care așteaptă să-i ia locul, așa că, la ambiție, și-a dat și el demisia.

Nevasta i-a rămas gravidă, el a tot schimbat cârciumile, până când a găsit un anunț – în Anunțul Telefonic, coincidență – de la o firmă care căuta mână de lucru pentru Italia. Aici a muncit o vreme într-o fermă, dar și-a dat seama că nu e de el, așa că și-a zis că mai bine se întoarce acasă. Înainte să se urce în autocar, însă, a intrat într-o cârciumă să bea ceva, de necaz. Așa a ajuns de partea celalată a tejghelei, de unde ni s-a plâns nouă acum.

De data asta de vină sunt italienii. Că sunt leneși și proști, zice N. E nemulțumit de programul de lucru, i se pare că muncește prea mult față de colegii lui, că aici, la Roma, trebuie să împartă bacșișul cu toți colegii, iar pe unii îi suspectează că fură...

L-am întrebat de ce nu se întoarce acasă și parcă l-am ars cu fierul încins: „Care casă? Că nici în România n-am. Și din ce aud tot prost se plătește și acuma. De bine, de rău, aicea pot să-mi permit o familie, acolo nu trăiam toți trei de la un salariu la altul”.

Am rămas cu un gust amar după cina servită de N., dar câteva zile mai târziu, mai în nordul Italiei am dat peste D., un român plecat acum 20 de ani din țară, vesel și vorbăreț ca un italiano vero.

 

Nici italienilor nu le mai place munca, dar au noroc cu străinii

În țară terminase o facultate umanistă și și-a dat seama că nu va face mare lucru cu ea, așa că nu s-a jenat să servească pe la mese în Italia. I-au trebuit vreo zece-cinsprezece ani ca să treacă de la chelner la patron, timp în care nu a pierdut deloc contactul cu țara. Într-o vreme spera să se întoarcă acasă.

undefined

În Italia, zice D., începe să fie o problemă cu personalul, dar nu atât de gravă ca în România. Ospătăria încă mai constituie o sursă de venit pentru studenți și tineri, dar mi l-a dat exemplu și pe Antonio, care tocmai a ieșit la pensie după o viață de chelner. Totuși, italieni ca Antonio mai sunt puțini, îi numeri pe degete, iar „tineretul din ziua de azi” vrea și acolo să aibă mai mult timp liber, nu vrea să lucreze în week-end sau de sărbători. De aia la ei 60-70% din personalul din industria ospitalității e format din străini.

Ca să înțeleg mai bine sistemul lor de lucru, D. mi-a povestit că într-un restaurant italian ziua de lucru e diferită de a noastră. În România se lucrează de regulă 12 cu 24, ceea ce, zice el, e o prostie, pentru că după 10 ore de lucru un om nu mai dă randament. Italienii lucrează în două ture despărțite de o siestă de trei ore, fapt ce-i poate nemulțumi pe turiști, dar le oferă un ritm acceptabil lucrătorilor.

 

Bacșișul îți plătește chiria, mâncarea ți-o dă patronul, salariul îl pui deoparte

Și acolo sunt unii care plătesc bine și alții care se zgârcesc, dar D. spune că în general un ospătar câștigă cel puțin 1200 de euro și, în funcție de manager, poate ajunge chiar la 3000 de euro, bani în mână. La asta se adaugă și bacșișul, care lunar pleacă de la 200 de euro și poate acoperi chiar o chirie de 350-500 de euro.

Da, admite și D., bacșișul la ei se strânge într-o cutie și se împarte la finele săptămânii între absolut tot personalul, de la bucătar la ultimul om din restaurant. E o chestie de fair play.

D, zice că sunt bani frumoși, pe care nici nu apuci să-i cheltuiești, că nu ai timp. Mâncarea îți iese gratis, practic sunt bani pe care fie îi pui deoparte pentru întoarcerea în țară, fie îi capitalizezi, cum a procedat el.

Dar pentru asta trebuie să ai niște calități native. Să ai o fire deschisă, comunicativă, să ai atenție distributivă și nu în ultimul rând să cunoști măcar o limbă străină. Dincolo de calitățile astea vine investiția managerului în personal, cu cursuri, educație, programe de fidelizare. „Din ce am văzut în România, toți au investit în mese, scaune, clădiri, dar foarte puțin s-a investit în personal, poate 1%. Iar personalul ... reflectă societatea, din păcate”.

undefined

Dar, nici în Italia nu umblă mâțele cu peștele în gură. Dacă patronul român e prins în menghina lipsei de personal, patronul italian are și el angoasele lui. Una e fiscalitatea – în pragul unei crize economice, statul italian se gândește acum să crească TVA-ul.

Iar alta este că lumea se schimbă. Pe D. Îl îngrijorează modul în care s-a schimbat obiceiul de consum al clientului: „Acum 20 de ani, când am început eu în branșa asta, se mânca altfel. Pizza era ca un aperitiv, se tăia în felii și gusta toată lumea, apoi se mâncau pastele. Făceam câteva oale mari pe zi, cu diverse combinații. Acum se mănâncă din ce în ce mai puțin, clienții cer porții mici, ca de copil. S-au înmulțit în ultimii zece ani cei alergici la gluten, veganii sau raw veganii. Înainte era o rușine să iei acasă resturile, acum toți iau acasă doggie bag. Toți au grijă să nu se îngrașe, deși aici nu se mănâncă ceafă de porc, dar... Ca patron trebuie să-ți regândești cantitățile, prețurile, scad veniturile, tu ai același personal. Cheltuiești 3000 de euro cu personalul, dar încasezi 2500.

 

Fie pizza cât de mică, tot mai rău e în România

Și, te gândești să te întorci acasă?, l-am întrebat cu speranță și pe D., pentru că mi-ar fi plăcut să-l văd între cârciumarii noștri.

Nici nu i-a trecut prin cap, deși lucrează deja de aproape un an să-și deschidă al doilea restaurant în Olanda. Nu s-a gândit s-o facă în România pentru că „legislația noastră e excesivă”. Zice că dacă ar trebui să respecte toate regulile cerute în România, mai mult de jumătate din restaurantele din Roma sau Paris ar fi închise. „Să aibă băi separate, frigidere diferite pentru ouă, pentru nu știu ce alimente... condițiile noastre sunt draconice, nu înțeleg de ce românii vor să fie mai catolici decât Papa în UE. Plus sistemul de controale, care dau senzația că inspectorii vin special ca să-ți dea amendă, nu ca să te învețe să nu greșești”.

Dar, ce m-a întristat mai mult în decizia lui D. de a ocoli România a fost asta:  „atitudinea clientului român, care crede că dacă merge la restaurant e Dumnezeu. Munca de chelner nu e apreciată în România așa cum ar trebui. Clientul are un aer de superioritate și-l consideră pe chelner o slugă. Aici în Italia nu am văzut niciodată asta, nici măcar de la turiștii români ajunși pe aici”.

Sunt câteva impresii de vacanță și nu numai, pe care m-am gândit să vi le spun și vouă, stat, patroni, chelneri sau clienți. Poate le avem toți în vedere atunci când căutăm ceva anume în ziarul Anunțul Telefonic.

 

Domnul A.Nunțu - Negustor cinstit, vinde, cumpără, intermediază, de peste 20 de ani. A prins și vremurile când cele mai vii anunțuri din ziar erau la rubrica „decese” din România liberă. Așa că apreciază cum se cuvine azi diversitatea unui ziar făcut din dorințele și nevoile câtorva milioane de oameni lib