Stiri Anuntul Telefonic
787 vizite

Chelneri in Italia. De ce nu vor sa se intoarca in Romania

Unde gresim: patronii sunt lacomi, statul are legi absurde, iar clientul roman e mitocan cand se vede in restaurant

chelner Am atins o coarda sensibila cu articolul din iunie, in care mai multi oameni din industria ospitalitatii din Bucuresti se plangeau ca romanii nu mai vor la munca de jos, ca nu gasesc chelneri, ospatari, bucatari, si se ingrozeau ca vine iar vara cand le fug la mare si aia putini pe care-i au. Unii mi-au scris, pe buna dreptate, ca nu e corect sa dau doar versiunea patronala, ca au si chelnerii sentimentele lor ranite in relatia asta, ca nu degeaba or fi plecat asa multi prin tarile in care bacsisul e mai gras.

Asa ca m-am gandit sa va povestesc despre doi chelneri pe care i-am cunoscut vara asta in Italia, unde am ajuns si eu cu familia pentru prima data.

In primul rand o remarca turistica: n-a fost zi in care sa nu dam peste un lucrator roman in Italia. Asta m-a facut sa-l cred pe D., care sustine ca majoritatea chelnerilor straini din peninsula sunt romani.

Bacsisul nu te ajuta sa iei credit

N. lucra intr-o carciuma mica dar cautata din Roma. Ne-a servit initial in engleza, dar a dat-o rapid in moldoveneasca atunci cand ne-a auzit vorbind intre noi. N. era nevorbit, asa ca si-a varsat cam tot oful la masa noastra, pana la nota de plata.

Zicea ca ospatarise si in Romania, dar plecase nemultumit de multe, si in principal de salariu. 1200 de lei in mana si restul din bacsisuri. O vreme a fost bine, ca bacsisul era gras in Centrul Istoric din Bucuresti, iar castigul neimpozitat oricui ii place.

Cand sa se insoare, insa, si-a dat seama ca bacsisul ala gras nu poate fi declarat la banca, iar casa fara credit nu-si permite oricine. Cand i-a cerut patronului salariu pe cartea de munca a auzit ca mai sunt si altii la usa carciumii care asteapta sa-i ia locul, asa ca, la ambitie, si-a dat si el demisia.

Nevasta i-a ramas gravida, el a tot schimbat carciumile, pana cand a gasit un anunt – in Anuntul Telefonic, coincidenta – de la o firma care cauta mana de lucru pentru Italia. Aici a muncit o vreme intr-o ferma, dar si-a dat seama ca nu e de el, asa ca si-a zis ca mai bine se intoarce acasa. Inainte sa se urce in autocar, insa, a intrat intr-o carciuma sa bea ceva, de necaz. Asa a ajuns de partea celalata a tejghelei, de unde ni s-a plans noua acum.

De data asta de vina sunt italienii. Ca sunt lenesi si prosti, zice N. E nemultumit de programul de lucru, i se pare ca munceste prea mult fata de colegii lui, ca aici, la Roma, trebuie sa imparta bacsisul cu toti colegii, iar pe unii ii suspecteaza ca fura...

L-am intrebat de ce nu se intoarce acasa si parca l-am ars cu fierul incins: „Care casa? Ca nici in Romania n-am. Si din ce aud tot prost se plateste si acuma. De bine, de rau, aicea pot sa-mi permit o familie, acolo nu traiam toti trei de la un salariu la altul”.

Am ramas cu un gust amar dupa cina servita de N., dar cateva zile mai tarziu, mai in nordul Italiei am dat peste D., un roman plecat acum 20 de ani din tara, vesel si vorbaret ca un italiano vero.

Nici italienilor nu le mai place munca, dar au noroc cu strainii

chelner In tara terminase o facultate umanista si si-a dat seama ca nu va face mare lucru cu ea, asa ca nu s-a jenat sa serveasca pe la mese in Italia. I-au trebuit vreo zece-cinsprezece ani ca sa treaca de la chelner la patron, timp in care nu a pierdut deloc contactul cu tara. Intr-o vreme spera sa se intoarca acasa.

In Italia, zice D., incepe sa fie o problema cu personalul, dar nu atat de grava ca in Romania. Ospataria inca mai constituie o sursa de venit pentru studenti si tineri, dar mi l-a dat exemplu si pe Antonio, care tocmai a iesit la pensie dupa o viata de chelner. Totusi, italieni ca Antonio mai sunt putini, ii numeri pe degete, iar „tineretul din ziua de azi” vrea si acolo sa aiba mai mult timp liber, nu vrea sa lucreze in week-end sau de sarbatori. De aia la ei 60-70% din personalul din industria ospitalitatii e format din straini.

Ca sa inteleg mai bine sistemul lor de lucru, D. mi-a povestit ca intr-un restaurant italian ziua de lucru e diferita de a noastra. In Romania se lucreaza de regula 12 cu 24, ceea ce, zice el, e o prostie, pentru ca dupa 10 ore de lucru un om nu mai da randament. Italienii lucreaza in doua ture despartite de o siesta de trei ore, fapt ce-i poate nemultumi pe turisti, dar le ofera un ritm acceptabil lucratorilor.

Bacsisul iti plateste chiria, mancarea ti-o da patronul, salariul il pui deoparte

Si acolo sunt unii care platesc bine si altii care se zgarcesc, dar D. spune ca in general un ospatar castiga cel putin 1200 de euro si, in functie de manager, poate ajunge chiar la 3000 de euro, bani in mana. La asta se adauga si bacsisul, care lunar pleaca de la 200 de euro si poate acoperi chiar o chirie de 350-500 de euro.

Da, admite si D., bacsisul la ei se strange intr-o cutie si se imparte la finele saptamanii intre absolut tot personalul, de la bucatar la ultimul om din restaurant. E o chestie de fair play.

D, zice ca sunt bani frumosi, pe care nici nu apuci sa-i cheltuiesti, ca nu ai timp. Mancarea iti iese gratis, practic sunt bani pe care fie ii pui deoparte pentru intoarcerea in tara, fie ii capitalizezi, cum a procedat el.

Dar pentru asta trebuie sa ai niste calitati native. Sa ai o fire deschisa, comunicativa, sa ai atentie distributiva si nu in ultimul rand sa cunosti macar o limba straina. Dincolo de calitatile astea vine investitia managerului in personal, cu cursuri, educatie, programe de fidelizare. „Din ce am vazut in Romania, toti au investit in mese, scaune, cladiri, dar foarte putin s-a investit in personal, poate 1%. Iar personalul ... reflecta societatea, din pacate”.

chelner Dar, nici in Italia nu umbla matele cu pestele in gura. Daca patronul roman e prins in menghina lipsei de personal, patronul italian are si el angoasele lui. Una e fiscalitatea – in pragul unei crize economice, statul italian se gandeste acum sa creasca TVA-ul.

Iar alta este ca lumea se schimba. Pe D. Il ingrijoreaza modul in care s-a schimbat obiceiul de consum al clientului: „Acum 20 de ani, cand am inceput eu in bransa asta, se manca altfel. Pizza era ca un aperitiv, se taia in felii si gusta toata lumea, apoi se mancau pastele. Faceam cateva oale mari pe zi, cu diverse combinatii. Acum se mananca din ce in ce mai putin, clientii cer portii mici, ca de copil. S-au inmultit in ultimii zece ani cei alergici la gluten, veganii sau raw veganii. Inainte era o rusine sa iei acasa resturile, acum toti iau acasa doggie bag. Toti au grija sa nu se ingrase, desi aici nu se mananca ceafa de porc, dar... Ca patron trebuie sa-ti regandesti cantitatile, preturile, scad veniturile, tu ai acelasi personal. Cheltuiesti 3000 de euro cu personalul, dar incasezi 2500.

Fie pizza cat de mica, tot mai rau e in Romania

Si, te gandesti sa te intorci acasa?, l-am intrebat cu speranta si pe D., pentru ca mi-ar fi placut sa-l vad intre carciumarii nostri.

Nici nu i-a trecut prin cap, desi lucreaza deja de aproape un an sa-si deschida al doilea restaurant in Olanda. Nu s-a gandit s-o faca in Romania pentru ca „legislatia noastra e excesiva”. Zice ca daca ar trebui sa respecte toate regulile cerute in Romania, mai mult de jumatate din restaurantele din Roma sau Paris ar fi inchise. „Sa aiba bai separate, frigidere diferite pentru oua, pentru nu stiu ce alimente... conditiile noastre sunt draconice, nu inteleg de ce romanii vor sa fie mai catolici decat Papa in UE. Plus sistemul de controale, care dau senzatia ca inspectorii vin special ca sa-ti dea amenda, nu ca sa te invete sa nu gresesti”.

Dar, ce m-a intristat mai mult in decizia lui D. de a ocoli Romania a fost asta: „atitudinea clientului roman, care crede ca daca merge la restaurant e Dumnezeu. Munca de chelner nu e apreciata in Romania asa cum ar trebui. Clientul are un aer de superioritate si-l considera pe chelner o sluga. Aici in Italia nu am vazut niciodata asta, nici macar de la turistii romani ajunsi pe aici”.

Sunt cateva impresii de vacanta si nu numai, pe care m-am gandit sa vi le spun si voua, stat, patroni, chelneri sau clienti. Poate le avem toti in vedere atunci cand cautam ceva anume in ziarul Anuntul Telefonic.

Domnul A.Nuntu - Negustor cinstit, vinde, cumpara, intermediaza, de aproape 30 de ani. A prins si vremurile cand cele mai vii anunturi din ziar erau la rubrica "decese" din Romania libera. Asa ca apreciaza cum se cuvine azi diversitatea unui ziar facut din dorintele si nevoile catorva milioane de oameni liberi. Il veti mai citi pe aici.